Anca Țenea

Vivienne Westwood, continuitate prin excentricitate

In Uncategorized on March 18, 2012 at 8:16 pm

La începutul anilor 90, o creatore de modă primea din partea Reginei Elisabeta a Marii Britanii “Ordinul Imperiului Britanic” într-o rochie transparentă şi fără lenjerie intimă. Undeva între afrontul suprem adresat casei regale şi serviciile deosebite aduse modei britanice se afla Vivienne Westwood, femeia despre  care s-ar fi spus fie că o iubeşti, fie o urăşti, fără cale de mijloc. Succesul nemaipomenit şi popularitatea ei în rândul numeroaselor vedete îi traduc altfel excentricitatea: este mai mult iubită, decât dispreţuită.

În general, o creaţie Vivienne Westwood este corelată cu o apariţie surprinzătoare, cu o imagine şocantă sau cu murumurul presei. La fel s-a întâmplat şi cu personajul Carrie Bradshaw din primul film “Totul despre sex”, care a purtat o rochie de mireasă a creatoarei, ţinută devenită faimoasă atât datorită succesului filmului, cât şi modelului său. Fashion icon-ul Sarah Jessica Parker purtase o creaţie Vivienne Westwood şi nu era singura dintre figurile emblematice ale modei care îşi asociase imaginea cu a ei. Gwen Stefani a declarat la un moment dat că Westwood este designerul său preferat şi că şi-ar da toţi banii pe hainele făcute de ea. “LOVE ANGEL MUSIC BABY” este proiectul la care a ţinut-o foarte aproape pe creatoare.

Marca aceasta a devenit sinonimă, de-a lungul timpului, cu mai multe noţiuni, unele chiar antagonice: punk, senzualitate, sex, eleganţă, rebeliune, dar şi reinventarea stilului britanic. De la primul său magazin, deschis în 1970, până în prezent, Vivienne Westwood a schimbat mai multe stiluri şi mai mulţi parteneri de viaţă, toţi diferiţi, însă toţi influenţând-o într-o anumită măsură. Şi-a păstrat totuşi look-ul curajos, cu părul său portocaliu  şi curajul de a propune societăţii semne de întrebare. De fapt, semne de întrebare a împărţit de când era elevă şi venea la şcoală îmbrăcată complet diferit de colegele sale, lucru considerat scandalos. Se pare că acest cuvânt, “scandalos”, a urmărit-o pe tot parcursul carierei sale, şi atunci când a iniţiat curentul punk, alături de cel de-al doilea soţ al ei, Malcom McLaren, agent al trupei Sex Pistols.  Aşadar, ei îi datorăm stilul britanic adoptat de atâtea mase de tineri, ce a generat nu doar un mod de a îmbrăca haine, cât şi atitudini.

În 1981 lanseaza o altfel de colecţie, sub numele “Pirate”. De această dată designerul pare interesat nu doar de tinereţe şi de cultură urbană, dar şi de tradiţie sau de tehnică. Adaptează ţinutele la modernitate într-un mod unic, prin croieli curajoase, iar prezentarea de la Olympia, Londra, rămâne memorabilă: modelele poartă walkman-uri, pantaloni largi, trecând la o atmosferă hip-hop. Tot de atunci a rămas şi numele magazinului său din 430 King’s Road, “World’s End”, care fusese schimbat în nenumărate rânduri.

Anii 80 au reprezentat schimbări atât în viaţa personală, dar şi în latura sa creativă.  Îşi expune colecţia “Nostalgia of Mud” la Paris, încheie colaborarea cu Malcom McLaren şi lansează “Mini Crini”, prin care aduce un omagiu feminităţii. Accentul pică de această dată pe senzualitate, atrage atenţia asupra taliilor prin crinolina subtilă sau prin liniile delicate. În 1877, muza ei devine regina, “Harris Tweed” revoluţionând ţinutele britanice. Aduce inspiraţia secolului al 18-lea, corsetul pretenţios, alături de jachete  sau alte elemente moderne.  Fluctuaţiile pozitive ale acestor ani culminează cu nominalizarea pe care Westwood o primeşte în 1989 din partea lui John Fairchild, editorul publicaţiei Women’s Wear Daily: unul dintre cei mai buini şase designeri ai lumii, fiind singura femeie dintre ei.

Cu acest titlu, însă fără prea mare suport financiar şi cu încă un soţ lăsat în urmă, pe Carlo D’Amario, îşi începe noul deceniu. Se implică într-o relaţie care o cataloghează, încă o dată, ca excentrică. Alături de studentul de 25 de ani, cu 26 de ani mai tânăr decât ea, pare şi mai atentă la feminitate şi la senzualiate. Urmează colecţii care nu se apropie câtuşi de puţin de convenţional,  se inspiră din sectoare tot mai diferite inclusiv din perioada 1890-1910 din Franţa. Între timp devine profesor la Royal College of Art din Londra, iar în 1999 îşi deschide magazin în districtul SoHo din New York.

Maturizarea nu îi aduce doar colecţii diversificate, dar o plasează şi pe scena celor mai celebri activişti politici. Aceasta luptă pentru dezarmarea nucleară  şi se implică în apărarea drepturilor civile tot cum se pricepe mai bine, adică prin modă: lansează o ediţie limitată de tricouri cu inscripţia: “I AM NOT A TERRORIST, please don’t arrest me”.

Designerul care aduce argumente puternice împotriva consumerismului şi care trăieşte într-un castel, izolată de orice suflu mass-media, nu poate decât să reprezinte o figură emblematică a nonconformismului, a originalităţii, a modei privite printr-un alt ochi, unul curajos şi creator de păreri. Indiferent de păreri însă, atunci când spunem “Punk is not dead”, ne putem aminti şi de Vivienne Westwood.

Surse foto: http://www.awomanofnoimportance.com/2009/05/vivienne-westwood-english-eccentric-and.html

http://www.vogue.co.uk

http://elogedelart.canalblog.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: